În finalul cronicii domniei-sale la cartea noastră de traduceri din poezia lui Taras Şevcenko (Taras Şevcenko, Poeme, Editura «Mustang», Bucureşti 2001), Gheorghe Lupu ne sugera «o traducere în limba ucraineană din lirica eminesciană», întrucât «peste timp, cele două neamuri, prin poeţii lor emblematici, ar putea vorbi aceeaşi limbă - a eternităţii armonioase».
 Până vom purcede, cândva, şi la acest sacru gest, ne permitem, în cele ce urmează, să semnalăm volumul apărut nu demult la Editura «Elion», Bucureşti 2000, cu sprijinul direct al Ministerului Culturii din România, volum intitulat Mihai Eminescu, Poezii, în ediţie bilingvă româno-ucraineană, îngrijită de Mihai Mihailiuk şi cu un cuvânt înainte semnat de Dan Horia Mazilu.
 În cartea sa Individualitatea clasicilor, Casa EVIO de tipărituri, Bucureşti 1997, profesorul Ioan Reboşapcă de la Facultatea de limbi slave de la Bucureşti lansa «câteva impresii asupra receptărilor literare româno-ucrainene», una din secţiunile cărţii referindu-se la «voluptosul joc de icoane» pe care poezia lui Eminescu a stârnit în rândul traducătorilor ucraineni.
Din cartea lui Ioan Reboşapcă aflăm, printre altele, că tabloul general al receptărilor ucrainene din literatura română este aproape inexistent, iar creaţia poetului naţional român a pătruns prea puţin, prin filieră ucraineană, în galeria marilor spirite ale universalităţii. Dincolo de câteva traduceri sporadice în revuistica ucraineană, Eminescu s-a bucurat de două ediţii mai relevante apărute în ţara lui Şevcenko: M. Eminescu, Poezii, Kiev, Editura de Stat pentru Literatură Artistică, 1952, şi Mihai Eminescu, Poezii, Selecţie, îngrijire şi prefaţă de Andrei Miastkivski, note de Stanislav Semcinski, traduceri de Andrei Miastkivski, Vladimir Kolomieţ, Nicolai Ihnatenko, Nicolai Tereşcenko, Teren Masenko, Ivan Puciko, Constantin Basenko, Abram Kaţnelson, Petro Zasenko, Grigorii Usaci, Maxim Rilski, Iaroslav Şporta, Vladimir Sosiura şi Nina Matviciuk, Kiev, Editura «Dnipro», 1974.
 Pe de altă parte, interpretarea operei lui Eminescu de către exegeţii ucraineni se rezumă la prefaţa semnată de A. Miastkivski la ediţia din 1974, intitulată Cântăreţ al luptei şi iubirii, şi la un studiu semnat de Stanislav Semcinski şi apărut în volumul al doilea al Enciclopediei literare ucrainene.
 Apariţia volumului bilingv de la Bucureşti reprezintă, în acest context, o întreprindere necesară şi binevenită, pe de o parte, pentru că beneficiază de studiul pertinent al lui Dan Horia Mazilu despre poetul Eminescu, iar pe de alta, întrucât, după ştiinţa noastră, o mare parte din tirajul cărţii a luat drumul Kievului şi Cernăuţilor.
Consultând lista traducătorilor ucraineni şi ponderea numerică a tălmăcirilor, bănuim că ediţia îngrijită de Mihai Mihailiuk are la bază pe cea apărută la Kiev în 1974. Ediţia bucureşteană adaugă, pe lângă traducătorii menţionaţi în volumul apărut la Kiev, pe încă şase (Vasili Şveţ, Anatolii Şcerbak, Nicolai Upenik, Stepan Chelar, Nicolai Korsiuk, Mihai Mihailiuk), dintre care ultimii doi sunt poeţi de expresie ucraineană din România.
Să mai notăm că volumul însumând 365 pagini conţine câteva repere cronologice privind bio-bibliografia potului şi un set de repere critice, constând în secvenţe din studiile lui Titu Maiorescu, George Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Creţia, Zoe Dumitrescu Buşulenga.
Aplecându-ne asupra traducerilor propriu-zise, vom fi întrutotul de acord cu Ioan Reboşapcă, atunci când acesta este îndrituit să afirme: «Au fost antrenaţi cei mai talentaţi traducători de poezie, parte din ei şi buni cunoscători ai limbii române, cât şi unii dintre cei mai reprezentativi poeţi ucraineni contemporani, cum sunt Andrei Miastkivski, Maxim Rilski, Vladimir Sosiura şi alţii, care, toţi laolaltă, manifestă o vădită strădanie în echivalarea adecvată a tuturor nivelelor creaţiei eminesciene, intuind, în genere, corect semnificaţiile ei profunde, respectându-şi cu atenţie şi admiraţie «partenerul» în întrecerea poetică, dăruindu-se plenar demersului întreprins până la completa lor epuizare».
Confruntând, însă, pe îndelete, tălmăcirile cu originalul eminescian, suntem de data asta noi îndrituiţi să facem observaţiile de rigoare, întrucât, mai peste tot, apar neconcordanţe de ritm, rimă şi măsură, devieri de sens sau, mai grav, sunt eliminate în tălmăcire versuri întregi ale originalului.
Trebuie să recunoaştem că poezia eminesciană, mai ales cea antumă, excelează prin perfecţiune prozodică, prin muzicalitate şi armonie specifice doar limbii române, lucruri care cu greu pot fi atinse în alte limbi. Dacă mai adăugăm că vocabularul poetic eminescian apelează la subtext, la sens metaforic şi filosofic sau întrebuinţează termeni regionali şi populari, misiunea traducătorilor (cu atât mai mult a celor slavi) devine dificilă, uneori ajungându-se la nepotriviri stilistice şi prozodice supărătoare.
Cum era şi de aşteptat, ponderea textelor traduse o deţine, de departe, A. Miastkivski (cunoscător al limbii române), cele 30 de texte ale sale, din totalul de 72, cât conţine volumul, fiind şi cele mai apropiate de original. Dar... să trecem la exemplificări.
Cele patru texte eminesciene în care apar frecvent rima dactilică şi rima peonică (Stelele-n cer, Colinde, colinde, Rugăciune şi Dintre sute de catarge) beneficiază foarte rar de aceeaşi rimă în variantele ucrainene. Chiar Andrei Miastkivski, după ce reuşeşte să transpună perfect, din punctul de vedere al rimei dactilice, poezia Stelele-n cer, este nevoit (sau constrâns de limba sa natală!) să renunţe, în poezia Dintre sute de catarge, la rima peonică a originalului şi să o reducă la cea dactilică. Şi cei doi poeţi trăitori la Bucureşti nu reuşesc să respecte tipul de rimă eminescian (Mihai Mihailiuk în Colinde, colinde, iar Nicolai Korsiuk în Rugăciune). Să observăm, pe de altă parte, că Nicolai Korsiuk face un efort deosebit în tălmăcirea Odei, dar este departe de metrul antic eminescian.
 Oprindu-ne mai mult la A. Miastkivski, vom observa că versul «Multă lume am îmblat» nu apare în traducere; acelaşi tratament are şi versul «Nici cu stil curat şi antic» (Eu nu cred nici în Iehova); poezia Mai am un singur dor nu respectă ritmul originalului, titlul fiind tradus nesatisfăcător «doresc acum», aşa cum «Şi dacă...» este tradus «Şi dacă vântul»; în sfârşit, versul «Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie» întâmpină dificultăţi în tălmăcire, în prima strofă apărând în varianta «dulce Românie» (care apare în strofă de două ori!) şi «suflet românesc», mulţumindu-se cu variante de tipul «plaiul meu măreţ», «plaiul meu». (Să notăm, în paranteză, că sintagma «dulce Bucovină» este tradusă conform cu originalul, tălmăcitorul fiind de data aceasta Vladimir Kolomieţ).
 Să mai notăm şi alte imperfecţiuni şi devieri de sens:
 În traducerea poeziei Lacul (Constantin Basenko), sintagma «lacul albastru» nu apare; ultima strofă din Înger şi Demon (Ivan Puciko) este departe, ca fond, de cea originală («Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul,/ Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;/ El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis/ Pe un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i e amorul.» devine în traducere ad litteram «Eu am trecut pe pământ mândru, nu am fost prefăcut în vorbe,/ Blestemul l-am trimis în cer, chemam la revoltă lumea,/ Eu am crezut în demon, ca să făptuiască un pârjol mare,/ Iar pe tine te-a trimis cerul cu inima, plin de iubire»»); cunoscutul final din Floare albastră («Floare-albastră! floare-albastră/ Totuşi este trist în lume!») este departe de original în varianta lui Ivan Puciko: «Lumea este tristă, parcă-ar fi fără lumină,/ Albastră floare încântătoare.»; oscilaţia ritmului în acelaşi vers specifică poeziei Sara pe deal nu este prezentă în versiunea ucraineană a Ninei Matviciuk, care eşuează total în strofa finală («Ne-om răzima capetele unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm.» devine «Capul ţi-l vei apleca la pieptul meu primitor./ Pe noi, tineri, numai soarele ne va trezi în zori.»; în cazul Luceafărului, preferinţa îngrijitorului de ediţie se îndreaptă spre varianta lui Iaroslav Şporta din 1952, în dauna celei aparţinând lui A. M. din 1974; în general, traducerea «reuşeşte să reia întocmai discursul poetic original», păcat că, printre altele, versul emblematic «Cobori în jos, luceafăr blând» nu-şi găseşte o variantă pe potrivă («Vino, tu eşti unic pentru mine»), iar apelativul propriu Hiperion nu apare în traducere nici o dată...
Oprindu-ne, în cele din urmă, cu exemplificările aici, subliniem încă o dată efortul salutar al îngrijitorului ediţiei de la Bucureşti de a-l prezenta cât mai complex cititorilor şi exegeţilor ucraineni pe poetul cel mai important al românilor, care, asemenea lui Şevcenko în spaţiul liric ucrainean, reprezintă «certificatul de identitate» cel mai autentic pentru spiritualitatea românească. Concluzia prefaţatorului este şi ea relevantă în acest sens: «Poezia lui Eminescu - din care românii se vor nutri mereu, cât va exista vorbă românească în această lume - vine din nou între coperţile acestei cărţi, spre cititorul de limbă ucraineană. În tălmăciri mai vechi sau mai noi. În stare, însă, toate să clădească acea superbă punte a înţelegerii pe care doar geniile o pot făuri.»