La Bucovina
N-oi uita vreodată, dulce Bucovină
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce-nalte,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.

Ce dorea Eminescu pentru întreaga Românie — inclusiv pentru Bucovina?
Să ne reamintim:
”Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc! ”
 În următoarele secunde, cu ochii minţii vezi una din cele mai mândre mănăstiri ctitorite de Ştefan Cel Mare și Sfânt – Putna, care a reprezentat şi este un lăcaş de cultură ce a polarizat totdeauna, mai cu seamă în anii dinaintea Marii Uniri, toate spiritele evoluate, înălţătoare ale acestui neam. Aici vizitatorul poate contempla cărţi bisericești vechi alături de odoare sfinte, mărturii vii ale vieţii spirituale de pe aceste meleaguri. În dulcele grai moldovenesc asculți evocată personalitatea de excepţie a lui Ștefan. La Voroneţ, clopotul vechi de aramă bate și azi aproape strigându-l pe nume. Dar, așa cum ne îndeamnă cel care a fost şi rămâne prin modul cum a trăit şi tot ce a rostit Părintele de suflet - Cleopa, trebuie să avem:
„Răbdare! Răbdare!
Templul nou  zidit, plin de miresme după tiparul vechi, măreţ – din nefericire este doar vizitat de turiștii care vin ca la muzeu, fără să fie pătrunși de credința adevărată:
Mulţi nu-l zăresc, alţii nu le văd nici pe cele de aproape
Pentru că nu mai au credinţă, cândva era un cer de-ncredere
Când Ştefan Vodă ridica biserici peste dealuri, lângă ape
Şi-n locuri însorite minuni curgeau, orbii-şi recăpătau vedere.”
(Elena Armenescu – fragment- Cântul V vol: Memoria statuilor)

Că au scris cronicarii vremii despre  caracterul ferm, bărbătesc și faptele de vitejie ale lui Ştefan cel Mare, apoi de-a lungul anilor, până în zilele noastre numeroşi scriitori, oameni de cultură români  (care vor continua să scrie!)  nu ne mirăm, dar şi cronicarii altor neamuri cu care el a purtat chiar bătălii, i-au recunoscut meritele.
Iată de pildă, ce scria cronicarul polon Dlugos:
«O, bărbat demn de admirat - întru nimic inferior ducilor eroici pe care atât îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii ai repurtat în zilele noastre, o victorie atât de srălucită contra turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii şi mai ales funcţiunea de comandant și conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea și hotărârea creştinilor, pe când ceilalți regi şi principi creştini trândăvesc în lene, în desfătari şi lupte civile».
Pentru câteva clipe vă invit să ne reamintim și să ne aplecăm asupra celui mai scurt testament din lume, al Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, lăsat  moştenire sfântă, sufletească, nouă, urmașii urmașilor săi!
”Doamne, numai Tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinerești n-au putut-o sminți, ci am întărit-o pe piatra care este Însuși Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrățișată la piept ținând, viața mea am închinat-o, având nădejde nesmințită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care toți vrăjmașii am gonit și am înfrânt”.
Dar astăzi? Ne bântuie îndoiala, deruta…
"Nu mai ştii în cine să crezi şi unde să cauţi un sprijin” răspundea într-un interviu unul din scriitorii bucovineni contemporani.
Cred că avem răspunsul, dar pentru a ajunge la el vreau să amintesc pe scriitorul Pan Vizirescu, nu întâmplător ci pentru faptul că domnia sa a fost o perioadă profesor în Cernăuţi, şi avea un cult pentru Bucovina şi pentru toţi cei născuţi în acest ţinut. Nu de puţine ori l-am auzit vorbind despre entuziasmul tinerilor iniţiatori ai Societaţii Scriitorilor Bucovineni: Mircea Streinul, Traian Chelariu, Iulian Vesper, Neculai Roşca, George Drumur, figuri de primă importanţă ale literaturii române bucovinene interbelice. De altfel, atunci era creat un suflu naţional de renaştere şi manifestare plenară a spiritului românesc, în toate orașele ţării. Dar el nu este singurul preţuitor al bucovinenilor! Pictorul, architect şi monumentalist baron G. Lovental a imortalizat pe pânză cele mai tulburătoare chipuri de ţărani din Bucovina. Se citeşte pe faţa lor o nobleţe aparte, din care izvorăște demnitatea şi voinţa, nestrămutarea, trăsături care i-au făcut de multe ori să se revolte împotriva nedreptăţilor vremii. Să ne amintim de celebra ecranizare a romanului sadovenian "Neamul Şoimăreştilor”, unde prin vocea marelui Artist al Poporului George Calboreanu a venit până la noi mesajul răzeşilor, care făcea să vibreze orice suflet care-l recepta! Urmaşii lor aveau să le continue purtarea crucii, în anii care au precedat colectivizarea s-a tras în ţărani fără somaţie şi fără milă, fără judecată, fără discernământ, iar cei care au scăpat cu viaţă au făcut ani grei de închisoare şi totul pentru a-şi păstra bucata de pământ moştenită din neam în neam de la părinţi.
Cât despre marii poeţi Magda Isanos ori Nicolae Labiş ce s-ar putea spune în plus? Că sunt poeţi universali o ştie toată lumea! Că sunt bucovineni? Cu siguranţă este cunoscut şi acest lucru. Dumnezeu împarte darurile Sale peste tot. Să ne reamintim mesajele şi invitaţia subliminală la trăirea vieţii în armonie cu noi înşine, cu cei din jur, cu natura, surprinse în profunda lor operă, citez:
„Aș vrea să fiu copac
Și-aș vrea să cresc lângă fereastra ta.
Te-aş auzi,
Și-n voie te-aş privi întreaga zi
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
Ca să te bucuri!
Păsările cele mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,

Iar nopţile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe frunze ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis,…
(Magda Isanos - Vis vegetal)

Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate.

şi celălalt - şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim ".
(Magda Isanos - Murim... ca mâine )
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!
......................................
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”
(Nicolae Labiş,
„Moartea căprioarei”– fragmente)
 
Pretutindeni ai să găseşti răspândite genii, dar pământul Bucovinei are un conglomerat, apărut poate ca o recompensă, o consecinţă a profundei evlavii a poporului trăitor în această parte a Pământului. Vreau să amintesc neapărat pe eruditul Vasile Lovinescu, profesorul de excepţie care asemeni lui Rene Guenon decriptează înţelesurile adânci ale minunatelor noastre basme populare şi nu numai! Prin urmare, sunt modele de urmat şi de ce nu, de egalat, de depăşit?!
Există la fiecare pas un om sau o întâmplare (aşa cum scrie Lucia Olaru Nenati) care merită consemnată, imortalizată!
Căci despre ce sau despre cine ar putea scrie, compune muzică sau picta! cei aplecați asupra fluviului de lumină, în care văd  imagini holografice, decât despre oamenii locurilor, dacă nu şi-ar simţi rădăcini comune profund umane, cu cei care au fremătat de doruri și au dat culoare vieţii în acest colţ de rai, azi ei fiindu-le aidoma celor de altădată, aşa cum îi surprinde Sadoveanu în opera sa, apărători ai ţinutului, creatori de valori şi încrezători în legende şi mituri? 
Revin cu gândul la scriitorul Pan Vizirescu... a cărui întreaga viață a stat sub semnul dragostei: pentru Dumnezeu și pentru neamul românesc. Meditez mult asupra uimitoarei sale biografii și a contemporanilor săi.
Asemeni lui Petre Ţuțea, care a făcut parte din aceeaşi generaţie a elitelor intelectuale interbelice, având un destin sub semnul suferinţei indusă de regimul comunist ateu, în anul 1995 cu prilejul lansării volumului „Prinos de lumina și har”, avea sa mărturisească: «Socotesc o binecuvântare că am venit pe lume în acest neam, că n-am fost deviat în alta parte. Apartenenţa mea la neamul românesc este într-adevar, o bucurie și un dar ceresc». Acesta este răspunsul căruia mă  aliez!: credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam!

Rămân minute bune meditând...
Cu hotarârea că am să continui, întrerup scrisul aici fiind antrenată şi în alte responsabilităţi, după care am simţit oarecare oboseală şi m-am culcat.
Iată ce am visat: mă aflam într-o bibliotecă. Cineva răsfoia o carte veche, ale cărei file îngălbenite de vreme, le vedeam privind de sus, peste umărul persoanei care întorcea paginile, de fapt un manuscris, cu o caligrafie perfectă a stilului italic, iar pe una din pagini, unde s-a oprit parcă să citească bine, era repetat de mai multe ori numele Gorovei (Artur Gorovei născut în Fălticeni 19.02.1864 d.19.03.951) nume care nu-mi este străin, deoarece am cunoscut-o îndeaproape pe fosta studentă a domniei sale, Maria Luiza Ungureanu, profesoară de limba română şi germană, care se mândrea cu corespondenţa sa avută cu domnul academician Artur Gorovei, corespondență devenită carte, publicată parţial într-un însemnat volum, înainte de 1989 intitulat  simplu: „Corespondenţa cu Artur Gorovei”.  Împreună cu Prof univ. I.C. Chiţimia (căruia îi fusese colegă de facultate), Dr Vasile Dima, poeții Ion Larian Postolache, Pan Izverna, poeta Claudia Ilie, Gheorghe Eminescu, preot  Vasile Ţepordei (fost deţinut în lagărul sovietic Vorcuţa), fam. preot Cosma (la care aveau loc întâlnirile) şi mulţi alţii, constituiseră o organizaţie : „Prietenii Bucovinei”  adică  Bucovina în forma sa geografică integrală. Am participat la câteva întâlniri emoţionante, care aveau un caracter exclusiv cultural.
În starea de veghe, mărturisesc că nu m-am gândit la Artur Gorovei, dar informaţia exista depozitată demult în subconştient.
Se cunoaşte faptul că unii cercetători au visat  soluţia descoperirilor lor, graţie activităţii subconştientului, care preocupat de problema respectivă, nu-şi găseşte liniştea  până nu află finalizarea. Ceva asemănător mi s-a întâmplat şi mie: fiind deschis un canal al memoriei de lungă durată, informaţia s-a desprins din întunericul şi hăţişul labirintic al vastei arhive ( a subconştientului!) şi a ieşit la lumina cunoaşterii conştiente. Mă consider un „medium” prin care personalitatea sa de excepţie a dat un semnal de acolo de unde veghează alături de alte înalte spirite asupra Bucovinei,  precum şi a întregului neam, a oricărui român – oriunde s-ar afla şi suspină la amintirea locurilor natale îmbogăţite şi înfumuseţate de forţa spirituală a tradiţiilor specific româneşti - acum dându-mi semne de prezență într-un mod cu totul inedit.
 Socot că este de datoria mea să fac cunoscut mesajul criptat,  datorie deja îndeplinită odată cu aşternerea sa pe hârtie, pentru că este cunoscut: verba volant, scripta manet!
Sunt convinsă că merită scris mai mult despre Artur Gorovei, şi despre inestimabila sa operă de cercetător al folclorului şi tradiţiilor populare (aspect analizat amplu şi de N. Densuşianu. Să nu uităm că localitatea Cucuteni, situată în Moldova de Nord, este prezentă în istorie din sec VIII ÎH cu întreaga sa cultură!!). Rămâne pentru viitor ca cineva specializat în domeniu să scrie!
Privind spre contemporani, mi-a plăcut mult citatul selectat de Cassian Maria Spiridon, redactorul şef al revistei ieşene „Convorbiri literare”  citat pe care-l aminteşte și pentru noi în finalul articolului său „Vieţi încătuşate”: Cato cel Bătrân, celebrul orator roman, adresa de fiecare dată la sfârşitul întâlnirilor din Senatul roman, imperativul său: Ceterum, censeo Cathaginem esse delendum! (Și, pe lângă acestea, socot că trebuie să fie distrusă Cartagina!), sigur în contextul istoric al acelor vremuri.
 Pe plan politic şi social românii au multe de lichidat, altele de îmbunătăţit, dar toate trebuiesc mai întâi conştientizate! Cei care trag printre primii semnalul de alarmă asupra pericolelor rătăcirii ( faţă de: limbă, port, grai, tradiţii etc) sunt conştiinţele treze ale neamului: scriitorii. De aceea ei sunt mereu în atenţia autorităţilor în toate țările şi nu de puţine ori au plătit prin privare de libertate ori chiar cu viaţa, convingerile lor.
Pe plan literar, cred că gândul  ar trebui să  ne conducă să ne dorim nu îndemnul la distrugere, ci cât mai multă lumină (educaţie, cultură) adusă în special în mintea elevilor şi studenţilor, prin cunoaşterea corectă a istoriei și literaturii naţionale în context european şi universal. Avem datoria ca noi şi generaţiile viitoare să facă bine cunoscută Europei cultura noastră!
Acest lucru de altfel a şi început! Îl face alături de alţii, cu prisosință scriitorul Vasile Andru, mare inițiat, căutătorul Adevărului, înmulţitorul talentelor, iubitor fiu al Bucovinei, apreciat autor a numeroase volume și articole de spiritualitate, misionar cultural neobosit, inițiatorul și săvârșitorul cursului de  practica Isihastă  „Oratio Mentis” în calitatea sa de  Preşedintele al Centrului de Practică Isihastă Bucureşti.
Tematica variată inspirată din lumina învățăturilor filocalice, (de pildă: Filocalia - o  artă de a trăi, Purificarea - în Postul Mare, Iluminarea -  în Rugăciunea minţii, etc.) atrage un numeros auditoriu, iar cărțile sale (de mare interes pentru cei care-și doresc înălțare spirituală)  ca: Terapia destinului, „Rugăciuni cu puteri vindecătoare”, „Psihoterapie isihastă” ș.a.  sunt epuizate în cel mai scurt timp.

Mihai Prepeliță — poet, dramaturg, prozator, eseist și critic literar este tot un fiu al Bucovinei, cu o biografie încărcată de însăși istoria care s-a desfășurat ca o năpastă asupra unei părți a trupului Bucovinei, inclusiv a localității  natale. În cărțile sale, Mihai Prepeliță dezvăluie – în numele adevărului - cu mare talent narativ,  fapte și întâmplări petrecute în spațiul sovietic în timpul și după cel de al doilea război mondial.
Din anul  1994 obține cetățenia română, prin repatriere stabilindu-se la București.
Dragostea de neam şi credinţa în Dumnezeu a înaintaşilor noştri era materializată în fapte ziditoare, dăinuitoare, îmbogăţitoare pe toate planurile. Aşa înţelegeau domniile lor rostul vieţii!
Aceasta era credinţa lor şi ar trebui să rămână şi convingerea noastră dovedită prin modul nostru de a ne manifesta atât în viaţă, cât şi în ceea ce gândim şi aşternem pe hârtie.