În ajunul Zilei Marii Victorii conducătorii raionului Nicolai Zahariuc şi Valeriu Rotar i-au vizitat pe veteranii şi invalizii Marelui Război pentru Apărarea Patriei, care în raionul nostru au rămas doar 27. Din partea puterii raionale şi a întreprinzătorilor privaţi ei le-au înmânat cadouri şi recompense băneşti. Au vizitat, de asemenea, familia veteranului de război Vasili Constantinovici Vozneac, decedat la începutul lunii mai.
Domnii Zahariuc şi Rotar n-au uitat şi de fostul primar al satului Molodia Petru Grosu, care şi-a dedicat mulţi ani slujirii statului, dar acuma se află în suferinţă. De aceea pentru el a fost colectat şi i-a fost transmis un ajutor de binefacere.
La acţiunea de omagiere a eroilor au participat deputatul poporului din Ucraina Ghenadi Fedoreac şi întreprinzătorii generoşi, care au oferit pachete cu alimente. 

În preajma Zilei Victoriei l-am rugat să ne împărtăşească amintirile sale pe Ştefan Fliundra. Astfel, am aflat că în anul 1928, când avea doar şase luni, a rămas orfan de tată (moartea i s-a tras de la rănile din Primul Război Mondial). În 1944 Ştefan avea şaisprezece ani şi jumătate, dar în acte i-au înscris unul în plus şi la 4 noiembrie l-au luat pe front. A trecut instruirea şi apoi a participat la războiul împotriva Japoniei. Iarna ostaşii se adăposteau în bordeie şi străbăteau zilnic câte cincizeci de kilometri în fugă.
S-a întors acasă în anul 1952. S-a însurat, a crescut cinci copii. A lucrat ajutor al şefului oficiului poştal, iar apoi a fost 35 de ani şef al oficiului poştal din Valea Cosminului.
Aureolată de glorie, cucerită în lupte crâncene, pe aripile vântului de primăvară a venit încă o aniversare a Marii Victorii. Şi amintirea despre eroismul celor care au cucerit-o este nepieritoare.

Dora Iacovlevna s-a născut în satul Laşchivca din raionul Chiţmani. Acolo a făcut două clase de şcoală primară ucraineană. Fratele ei, mai în vârstă cu 11 ani, a sfătuit-o să-şi continue studiile la şcoala românească din Chiţmani. Din copilărie îi plăcea să se joace de-a învăţătoarea, aşa că după absolvirea şcolii a încercat să-i înveţe carte pe copii. Iar la rugămintea unei femei de a-i broda o cămaşă a învăţat de sine stătător şi această îndeletnicire.
Într-o zi, aflându-se în vizită la o verişoară la Cernăuţi, o aştepta să vină de la bazar. Ea a venit în lacrimi, pentru că a început războiul. Îngrijorat, tatăl Dorei a plecat după ea pe jos. Mergea împreună cu un vecin pe marginea drumului, pe neprins de veste a apărut un avion german. Ei şi-au urmat calea, dar o femeie cu şase copii, care mergea din sens opus, a trecut drumul şi a fost ucisă.
Întorcându-se în satul natal, Dora a avut linişte câteva zile. Dar a venit un jandarm, care i-a adus la cunoştinţă că, deoarece a lucrat ceva timp învăţătoare, urmează a fi executată printre primii. Mama Dorei i-a dat jandarmului o plapumă, nişte perne, feţe de perne şi un inel de aur, numai să-i dea drumul.
A doua zi s-a ordonat ca toţi evreii să fie duşi în Lujeni, pentru ca apoi să fie goniţi pe drumuri încolo şi încoace, şi asta pe arşiţă, în luna iulie! I-au obligat să dea şi toate obiectele de preţ, căci altfel vor fi împuşcaţi.
În ziua aceea evreii au fost goniţi până la Sneatin, escortaţi de jandarmi călări. Bieţilor oameni nu li se dădea voie nici măcar să bea apă din şanţ. În Sneatin i-au lăsat pe toloacă, înconjuraţi de jandarmi.
În ziua următoare au fost mânaţi în Moldova, au poposit la o sinagogă, unde li s-a permis să bea ceai. În apropiere, în Nistru pluteau cadavre de cai împuşcaţi.
Drumul patimilor a continuat. Unii localnici le aruncau năpăstuiţilor morcovi, pentru ce jandarmii îi băteau cu biciul. Aşa au ajuns la Kopaigorod, unde au fost hrăniţi cu borş, carne de porc(!) şi pâine.
Deportaţii i-au rugat pe jandarmi să-i dea drumul tinerei Dora. Şi pe o stradă îngustă un soldat a împins-o pe ea şi pe părinţii ei din coloană. Şi-au găsit adăpost într-o casă pustie din oraş. Vecinii îi ajutau cu alimente, până când a fost emis ordinul de a cumpăra contra 200 de mărci viza de reşedinţă. Dar ei nu aveau bani. A început epidemia de tifos. A sosit o maşină cu soldaţi care se îndrepta spre regiunea Cernăuţi. În urma rugăminţilor insistente, i-au luat cu ei. Aşa s-au întors la baştină. Aceasta a fost într-o sâmbătă când oamenii mergeau la sinagogă. În casa părintească trăia o femeie cu trei copii, care le-a eliberat locuinţa proprietarilor de drept.
Dora a început să-şi caute o slujbă. Deoarece nu era primită fără acte de studii, a intrat la Şcoala pedagogică din Cernăuţi. A lucrat directoare a şcolii primare nr.1 din Iordăneşti, după care a fost transferată ca directoare la Cupca, unde l-a întâlnit pe cel care avea să-i devină soţ, profesor de educaţie fizică şi sport.
În anul 1955 s-a mutat la Hliboca. A lucrat directoare a şcolii nr.3, profesoară la şcoala medie. A predat limba română, dar posedă, desigur, şi limba maternă. Înţelege şi germana. A adus pe lume şi a crescut o fiică, contabilă de specialitate. Are un nepot şi o nepoată.
Aşa a fost soarta ei... Este decorată cu opt medalii, în particular ca deţinută a ghetoului, participantă la război şi veterană a muncii.
Acuma Dorei Rozenblat-Bondarenco nu-i rămâne altceva decât să respecte cuvântul dat la aniversarea sa a nouăzecea: să ajungă la centenar şi să-i invite pe toţi la petrecere.